Mirko Faienza - videoclipuri

My Father's Garden from Mirko Faienza on Vimeo.





Le Gaite from Mirko Faienza on Vimeo.

Sunt niste bijuterii.

mai multe despre MIRKO FAIENZA

31 comentarii:

SOmeONE spunea...

La limita neverosimilului...

Multumesc, Maria! :)

Administrator spunea...

Cu drag. :)

SOmeONE spunea...

Ah, Maria... complimente pentru noul vesmant! :))))))))
Eu am o scuza... sunt barbat, observ mai greu... :P

Administrator spunea...

Ah, Sorin ... nu credeam sa-nvat a ierta vreodata ... ! :))))))))))

SOmeONE spunea...

Nici ca Dunarea sa'nghita, spumegand, a tale osti... :)))))

Administrator spunea...

Asta spui tu sau asta spun eu ??????

Anonim spunea...

Cum ai reuşit să ierţi, Maria?!
Învaţă-mă şi pe mine, fiindcă mie a ajuns să-mi fie imposibil. Şi mă urăsc pentru asta. Mă dispreţuiesc că am permis să-mi fie pervertit sufletul, că am lăsat ca acest rău de nedescris să mă copleşească.
Am rătăcit sau risipit toate rezervele de iubire din mine, nu reuşesc să mai accesez pe niciunul...
:(

Administrator spunea...

Glumeam cu Sorin, Iris.

Impaca-te cu tine, mai intai. Ingaduieste-te pe tine, lasa, ura, lasa dispretul.

Nu stiu daca ai realizat dar vorbesti deja ca o internalista. Ceea ce nu e rau. :)

Administrator spunea...

M-am mai gandit la iertare.
Daca vrei cu adevarat sa ierti cred ca ca trebuie sa devii mai permisiva, mai toleranta, sa nu pornesti de la permisa ca lucrurile / oamenii trebuie sa fie intr-un fel neaparat.
Sau altfel, sa ii privesti pe cei care ti-au gresit ca fiind parti din tine, ca fiind ai tai, ca fiind TU.
Asta imi vine in minte acum. Ma voi mai gandi.

Cine iti ofera tie cea mai mare atentie ?

Anonim spunea...

Ştiu şi eu, Maria...
Până unde trebuie să meargă iertarea?
Uite, îţi mărturisesc că atunci când citesc ce ai scris mai sus, mă apucă plânsul. N-are rost să-ţi explic de ce...N-ai cum să înţelegi sau să mă crezi, dacă nu ai cunoştinţă de întreaga mea istorie. Şi nu mai am putere să vorbesc despre asta.

Ce vrei să spui când zici "internalistă"?

Administrator spunea...

Cred ca tu stabilesti unde pui limita. Accepti sau nu accepti niste lucruri. Eu iert niste lucruri pe care altii nu le-ar ierta si invers. Unii iarta doar verbal in timp ce sufleteste raman innegriti de durere, ranchiuna, manie, ura, etc. Altii iarta pe deplin si usor. Tu cum ierti si pana cat ? Si cine iti impune cat, cum si pana unde sa ierti ?
Nu stiu daca iertarea se face mai mult de dragul celuilalt sau mai mult de dragul propriu.
Internalista - adica ai plasat cauza lucrurilor care ti se intampla / ti s-au intamplat in interiorul tau. TU ai permis sa/ti fie pervertit sufletul. "Am permis", "am lasat", etc. Un externalist ar spune "ceilalti (el, ei, mediul, contextul, situatia) mi-au pervertit sufletul."

Administrator spunea...

Daca vrei sa imi vorbesti despre "istoria" ta, eu te pot asculta. Cu disponibilitate si atentie. Dar cred ca e ok sa te gandesti inainte daca vei expune totul la indemana tuturor sau vei lasa ca asta sa fie un act mai personal, ascuns de ochii care se pot perinda pe aici.
Blogurile sunt locuri personale facute publice.
E alegerea ta.

Anonim spunea...

Nu, Maria, nu mai vreau să vorbesc despre asta.
Îţi mulţumesc, ştiu că tu m-ai asculta, dar e de prisos pentru mine. Ar părea că-mi plâng de milă şi e neadevărat, fiindcă în realitate mă urăsc.
Vezi, tu vorbeşti ca un psiholog, atunci când spui de limitele iertării. Eu abordam asta ca o fiinţă orientată mai mult spre spiritualitate şi nu mă gândeam niciodată la limite. Iertarea se manifesta în mine spontan, ca un fenomen natural, fără efort. De fapt, ca să spun drept, nici nu prea era nevoie să iert fiindcă rareori mă supăram cu adevărat. Pur şi simplu, aveam capacitatea să găsesc explicaţii şi să acord circumstanţe celorlalţi. În cele mai incredibile situaţii, în care orice om normal ar fi urât şi detestat ceea ce i se întâmplă. Uneori mă necăjeam pe mine însămi,puţin, dar îmi trecea repede.
Spune şi tu, cum să mă supăr pe ceilalţi când eu eram dovada certă a imperfecţiunii umane? Ar fi fost nedrept să le pretind lor ceea ce eu însămi eram incapabilă să fac. Totuşi, mi-a fost peste putinţă să iert răul pur, răul lipsit de orice motivaţie exceptând plăcerea de a savura suferinţa provocată cuiva fără rost. Acolo m-am împotmolit. Pentru că am căzut pradă unui lucru atât de lipsit de noimă, încât fiecare fărâmă a fiinţei mele s-a răscolit de furie.

Îmi doresc (doar) să reuşesc să iert, înainte de a fi prea târziu.
:)
Nu mă pot întoarce "acasă" în halul acesta...

Administrator spunea...

Eu ma gandesc intr-un mod pragmatic.
Tu ai modul tau personal de a te raporta la fenomenul iertarii. In momentul cand spui ca te-ai "impotmolit" cu iertarea cand ai dat de raul gratuit, din punctul meu de vedere, inseamna ca ti-a atins limita. Tu poate ai un prag de toleranta al rautatii mai mare decat altii. Dar si tu ai limite. Esti om. Si e bine asa.

Tu de ce vrei sa ierti ? Sau de ce vrei sa ierti raul pur ? Ca sa fii mai buna ? Ca sa te impaci cu tine insati ? Ca sa evoluezi spiritual ?
Sau vrei de fapt sa ierti ?
Ce inseamna (inainte de) a fi prea tarziu ?

In alta ordine de idei, am cunoscut oameni care functioneaza zilnic in interactiunea cu ceilalti fortand limitele si "valorificand" tot ce se poate din celalalt, pana in momentul in care, la limita rezistentei, acesta isi expune ferm limitele.

Ce faci cu un asemenea om ? Il vei ierta pana cand ? Pentru ca limita tu o stabilesti, nu el. El e setat sa avanseze.

Administrator spunea...

Apropo de iertarea spirituala: Isus cand le-a rasturnat tarabele i-a iertat ? Iar daca Isus s-a manifestat asa, esti tu mai presus sa ierti raul pur ?

Alo ? :)

Administrator spunea...

Si mai zic ceva si apoi ma opresc: Eu cred ca oricine, inainte de a se "inalta" spiritual, e necesar sa se echilibreze lumesc.
Cel putin in mintea mea asa se inlantuie lucrurile. Eu nu am nimic de-a face cu iertarea raului pur pentru ca este peste puterile mele. Sunt un om simplu cu belelele si nereusitele mele lumesti. Ce pretentii sa am de la mine ?

Anonim spunea...

Nu, nu! E aberant să iert răul pur. Şi nici o clipă n-aş îndrăzni să mă compar cu Iisus!
Nu la asta mă refeream eu, ci la faptul că acum am devenit măcinată de ură, lipsită de răbdare şi înţelegere pentru mine şi insensibilă faţă de tot ce mă înconjoară. De fapt, aş putea să spun că-s profund marcată de întâlnirea cu răul pur. E ca şi cum aş fi luat o boală mortală, ceea ce nici măcar nu e prea departe de adevăr.

Exemplul cu Iisus e greşit ales. O să vorbim cândva şi despre asta.

Administrator spunea...

Pai cred ca ti-ai cam fortat limitele.
Tu stii de ce.

Anonim spunea...

Limitele mi-au fost forţate din exterior. Fiindcă eu am spus: "până aici", dar celălalt şi-a zis că n-ar fi rău să-ncerce mai mult, împotriva avertizărilor mele repetate. A trecut peste liberul meu arbitru. Dar asta nu ne miră, nu?! Doar vorbim despre răul pur.


App, Maria, tu chiar crezi ceea ce ai scris aici:
"sa ii privesti pe cei care ti-au gresit ca fiind parti din tine, ca fiind ai tai, ca fiind TU" ???
Fiindcă mie mi se pare o apreciere care neagă existenţa liberului arbitru la toţi ceilalţi.
Asta e la fel cu o remarcă pe care a mai făcut-o cineva referitor la situaţia mea. Spunea despre fenomenul reflectării "în oglindă" a partenerilor şi se exprima ceva de genul: cu cât eu sunt mai "bună", cu atât el devine mai "rău". A fost o altă chestie care m-a uimit prin faptul că aplica mecanic un principiu care, până la un punct, este corect, dar pe care trebuie să-l abordezi cu flexibilitate. E absurd să spui că celălalt este manipulat la un astfel de nivel de conduita mea. Ca şi cum el ar fi lipsit de conştiinţă. Ca şi cum iubirea şi toleranţa mea ar trebui, invariabil, să genereze ură şi intoleranţă. Mi se pare lipsit de noimă, ca să nu spun că un astfel...

Administrator spunea...

"Celalalt" (care a incercat mai mult) e om sau un altfel de entitate ? Hai sa vorbim concret, ca mereu parca plutesc intr-o ceata laptoasa. Eu nu mi-am pus niciodata problema ca sunt atacata de "raul pur". Poate lucrurile tin de felul in care le definesti si apoi le vezi si crezi in realitatea lor. La mine lucrurile au fost mereu mai tangibile si ma bucur ca a fost asa, ca daca imi spuneam ca ma ataca X macar stiam cum sa ma apar / lupt, dar daca ma ataca "raul pur" ce naiba sa fac decat sa ma arunc intr-un colt deznadajduita si sa plang ?


Cred in ceea ce am scris, pentru ca pentru mine acesta a fost un mod in care mi-a devenit mai usor sa iert. Tu insati spuneai ca nu te puteai supara pe ceilalti cand tu insati erai o dovada a imperfectiunii umane. Iata ca iertarea trece prin noi insine inainte de a ajunge la ceilalti.

Ce legatura are iertarea pe care eu o acord sau nu cu liberul arbitru al celorlalti ? Iertarea este un fenomen ce tine de subiectivitatea mea, de modul in care ma raportez la ceilalti. E alegerea mea daca iert un "inger" sau un "drac". Sa zicem ca e liberul lui arbitru sa fie orice din aceste doua forme, dar ce legatura are el cu vointa mea de a ierta ? Mai curand vointa mea de a ierta are de-a face cu liberul arbitru.

Teoriiile sistemice ar puncta ca celalalt este influentat de conduita altui element din sistem.

De ce iubirea si toleranta ta genereaza ura si intoleranta in partener ? Posibil pentru ca ii creeaza mediul de a-si arunca rautatea in exterior, fara riscuri pentru persoana sa ? De ce autobuzele noi, spatiile verzi frumos amenajate, fatadele de bloc nou varuite devin medii suport pentru scrijeliturile, vandalismele si "talentele" unei specii "subumane" ? Din lipsa unui factor coercitiv care sa le limiteze comportamentele.

"Ca si cum el ar fi lipsit de constiinta". Ce crezi, exista astfel de oameni ? Si daca exista ii vezi lucid ? Si cum ii numesti ?

Anonim spunea...

1."Celalalt" (care a incercat mai mult) e om sau un altfel de entitate ?
E o entitate care a acţionat prin intermediul unui om care i-a permis acesteia să se exprime prin el.

2. Nici eu n-am întâlnit răul pur până acum şi asta explică de ce reuşeam să înţeleg şi să tolerez greşelile celorlalţi fără probleme. Fiindcă ele erau doar erori umane, nu răul pur.

3. "Ce legatura are iertarea pe care eu o acord sau nu cu liberul arbitru al celorlalti ?"
Are legătură cu responsabilitatea celuilat faţă de greşala comisă, dar eu mă refeream la cu totul altceva.
Tu ai spus: "sa ii privesti pe cei care ti-au gresit ca fiind parti din tine, ca fiind ai tai, ca fiind TU" ori asta este cel puţin neobişnuit.
Ar presupune să-mi transfer mie responsabilitatea greşelilor lor şi să le ignor capacitatea de a alege singuri dacă să facă sau nu un rău.
Ok, sunt de acord să mă simt solidară cu slăbiciunile lor, dat fiind că suntem oameni şi e greu să păstrezi o linie onestă în conduită. Dar când cineva face un rău în deplină cunoştinţă de cauză faţă de gestul lui şi de consecinţele care decurg din el, e cam mult totuşi să admit ca fiind acele gesturi ca "ale mele", câtă vreme ştiu bine că eu aş refuza să le fac.
Aici e problema. Dacă accept că sunt "părţi din mine", atunci nu îmi pot explica acele fapte şi m-aş necăji mult mai rău fiindcă mi-ar fi imposibil "să-mi educ aceste părţi ale mele". Dar e nepotrivit să-i consider aşa, fiindcă i-aş văduvi de funcţia liberului arbitru.
Exact ce spuneai de partenerul meu, prea multă iertare l-a făcut să creadă că totul i se cuvine. El s-a dezinteresat de sine şi s-a centrat mai mult pe "lasă că merge, că asta mă iubeşte şi mă iartă".A fost incapabil să admită că iertarea mea venea din iubire, nu din vreun drept care să-i permită orice fără a primi vreo sancţiune. A venit momentul să-şi asume responsabilitatea pentru gesturile sale, să devină conştient de faptul că lipsa de respect pe care o manifestă e o eroare a sa şi trebuie judecată şi analizată independent de iertarea pe care eu o acord sau nu. Dar, a împins lucrurile prea departe socotind iertarea mea ca pe un fel de obligaţie, un cec în alb fără limită de sumă.

Hai, că iar am scris o grămadă!

Administrator spunea...

Eu ma bucur cand scrii.
1. De unde stii ca a intrat o entitate intr-un om ? Pe teritoriul asta eu sunt ultraignorata. Pentru mine e mai posibil ca acel om sa sufere de o boala care ii altereaza comportamentul. Eu astfel de explicatii imi dau.
2. Se leaga oarecum de 1. De unde stii ca nu e rau uman si e rau pur ?
3. Cred ca privim din unghiuri diferite si incurcam niste criterii. Eu cand vreau/imi propun sa iert pe cineva asta am drept scop si nu o analiza a celuilalt si a mecanismului prin care mi-a produs raul. Ma poate obliga cineva sa iert pe cineva ? Nu. Eu decid. In ultima instanta iertarea pe care o acord cuiva e un act voluntar al meu, daca acest act nu se produce natural, involuntar, de la sine. Daca eu iert pe cineva asta nu inseamna ca il vaduvesc de responsabilitatea sa. El e/continua sa fie responsabil pentru actele sale, doar ca eu ii tolerez, incerc sa sterg cu buretele din sufletul meu cicatricea dureroasa ramasa in urma raului pe care mi l-a produs (intentionat sau nu, responsabil sau nu).
Facand acea afirmatie ("a-i privi pe ceilalti ca fiind parte din tine") ma refeream la faptul de a-ti creste toleranta fata de imperfectiunea umana, exterioara, asa cum adesea ne iertam si noua scaparile.
Foarte frumos ai scris aici. De fapt ai inteles desi pare ca vorbim separat : "lipsa de respect pe care o manifestă e o eroare a sa şi trebuie judecată şi analizată independent de iertarea pe care eu o acord sau nu."

Dar ne-am departat cumva. Ma intrebai cum am reusit sa iert, caci tie nu iti iese. Pe cine vrei sa ierti si nu iti iese ? Sau de fapt inca te intrebi daca merita iertarea ?

Administrator spunea...

Imi permit sa mai adaug ceva.
Mi se pare ca si tu suferi de ceva ce am suferit si eu, dar m-am mai lecuit. Aveam si eu ca si alti oameni cu care am mai discutat tendinta asta de a esua intr-o tanguire generala, un soi de vaicareala perpetua "De ce eu ?", "De ce mie ?" "Nu e normal ca ceilalti sa fie asa !" "Explica-mi si mie de ce ...", etc.
Nu foloseste la nimic. De ce eu, de ce mie ? Am primit raspunsul dar nu m-a ajutat la nimic doar sa stiu. Ceea ce m-a ajutat a fost sa mut centrul de greutate dinspre vorbire si interogatie catre decizie si actiune, dinspre trecut spre prezent si viitor.
Iti povestesc asta pentru ca n-as vrea sa te pierzi si sa te consumi intr-o prea indelungata lamentatie.

Anonim spunea...

1. Nu e musai ca entitatea să intre, ci e de ajuns să-l influenţeze cât să ia decizii proaste.
Boală, pe naiba!
Sau, da, dacă boala aceea se cheamă tulburare de personalitate de tip antisocial apărută brusc. Aşa...peste noapte. Şi o formă extrem de gravă.
Explică-mi şi mie, cum crezi că se poate ca toate valorile unui om să se schimbe radical de la o zi la alta? Cum se poate vicia profund caracterul unui adult intr-o perioadă extrem de scurtă? Şi cum e posibil ca omul acela să spună că n-are nicio explicaţie acceptabilă pentru comportamentul său. Dar, culmea, să nu poţi să stabileşti niciun tipar comportamental. Adică, fluctuaţiile sunt inimaginabile. Orice variantă cu care îi veneam în întâmpinare, îi era de neacceptat, chiar şi cele vădit incorecte pentru ceilalţi şi care ar fi trebui să-i satisfacă lui orice doleanţă.
Plus că, după mintea mea, iubirea ar trebui să te transforme într-un om mai bun, nu într-unul incredibil de rău. Adică, un om îndrăgostit are o altă abordare. Nu, nu ţine presupunerea ta.

2.Nu e un rău uman pentru simplul fapt că omul are ca principal scop al conduitei sale atingerea unor obiective care să-i satisfacă anumite nevoi sau să-i aducă mulţumire, fericire etc. E aberant să cred că cineva ar face nişte lucruri care nefericesc atâtea persoane, inclusiv pe el, având ca rezultat final...nimic convenabil lui.

3. Da, presupun că am "tradus" fraza ta mot-a-mot şi mi-a scăpat nuanţa. Deşi aparent am incurcat unele lucruri, în realitate e vorba doar de felul în care am formulat, nu de esenţă.
Pentru mine, iertarea a fost mereu un act involuntar. Nu mi-am propus eu să iert ci am simţit asta de la sine, de fiecare dată. De fapt, exact cum am mai spus, în fiecare gest întrevedeam spontan o motivaţie care, chiar dacă era egoistă sau imorală, demonstra slăbiciunea individului, nu existenţa unui rău pur. Şi, cum spuneam, judecându-mă înainte pe mine şi conştientizându-mi propriile slăbiciuni, realizam că e explicabil şi perfect acceptabil ca şi ceilalţi să le aibă. Sunt trăsături naturale ale fiinţei numită om, chiar dacă sunt indezirabile, nu? Totuşi, în acest caz mi-a fost imposibil să găsesc vreo motivaţie. Repet, este complet aberant şi chiar şi el admite că nu înţelege şi nici nu-şi poate explica de ce se poartă aşa. N-am putut găsi o explicaţie medicală, nici fiziologică, nici nimic. Şi crede-mă, i-am venit în întâmpinare cu o varietate largă de conduite. Înclusiv unele care mie, cel puţin, mi se păreau absurde, dar le-am încercat. Nimic, dar nimic nu i-a fost convenabil!

Anonim spunea...

4. Vreau să mă iert pe mine pentru că după îndelungata luptă am ajuns să-l urăsc pe cel care ne manipulează. Dar uite că încă nu reuşesc. Faptul că am pierdut iubirea din mine, starea aceea de graţie care se răsfrângea asupra mea şi a tot ce era împrejur, faptul că în locul ei am fost pentru prima oară copleşită de ură, este ceva extrem de grav pentru mine. Am sentimentul că am fost despărţită de iubirea divină, de legătura mea cu Dumnezeu, acesta fiind elementul esenţial prin care mă puteam bucura de existenţă. Aveam suflet, acum îmi pare că mi l-am pierdut.

5. Nu. Greşeşti. Unde am spus eu "de ce mie?". Nicio clipă n-am privit lucrurile la modul acesta. Lamentările mele pleacă doar de la faptul că mi-e imposibil să pricep logica acestui rău. Nu o consider nici pedeapsă karmică, nici un mecanism natural care să aibă vreo justificare. De aceea îl numesc "rău pur". Să-ţi explic: sunt prinsă într-un fel de capcană în care o forţă exterioară mie manipulează lucrurile funcţie de deciziile mele ca şi cum ar experimenta ceva pe un cobai. E un labirint fără ieşire şi la niciunul din capete nu m-aşteaptă vreo bucăţică de caşcaval. E ca şi cum cineva ar dori să mă facă să mă îndoiesc de tot ceea ce ştiu şi simt, de când mă aflu în această existenţă. Ca un atac mortal la fundamentul fiinţei mele. Dacă n-aş fi avut credinţa în Dumnezeu, probabil că eram deja oale şi ulcele. Şi, deşi am încetat să-L simt pe Dumnezeu, continui să cred în existenţa Lui şi în intervenţia prin care m-a ţinut pe linia de plutire, acţionând prin intermediul unora din semenii mei şi aici mă refer la cei ca tine. Ţi-am mai povestit de prezenţa spontană a unor oameni care mi-au întins o mână exact când eram pe cale să mă scufund. Cam asta ar fi, chit că o să te bulverseze această lungă şi complicată explicaţie.
Ca o concluzie, însă, pe undeva parcă încep să văd şi eu o urmă de lumină. Adică simt că îmi e ceva mai bine, deşi mai e mult până departe!
:)

Administrator spunea...

Uite ce raspuns intocmai pe gustul meu. Parca nu mai sunt chiar asa de in ceata. :)
1. Ma mai gandesc. Nu am intlanit oameni care sa isi schimbe valorile si comportamentul peste noapte.
Iubirea te poate inalta dar poate scoate la suprafata si "demoni". Gelozie, posesivitate, etc. Depinde de modul de iubire.
2. Sadismul acopera vreo nevoie ? Razbunarea ?
3. ok. "chiar si el admite ca nu înţelege şi nici nu-şi poate explica de ce se poartă aşa". Cum se poarta de pare ca raul pur il stapaneste ? Concret.
4. Pai ai vrea sa il iubesti pe cel care te manipuleaza ? Dar tu pe tine te iubesti ?
5. Daca nu te lamentezi si treci la actiune e perfect. Spuneai de o forta exterioara care manipuleaza lucrurile in functie de deciziile pe care le iei. Dar de unde iti stie deciziile ?
"Labirint fara iesire" - lucrurile astea stau asa cu tine de cand te stii tu ?
Eu nu stiu daca Dumnezeu mi-a insuflat ceva, dar stiu ca ce am vrut eu sa indrept spre tine am indreptat conform liberului meu arbitru. Eu nu ma simt o unealta prin care intervine o alta forta.

Mi-a venit in minte ceva ce as lega de intrebarea ta "cum poate un om sa se schimbe de la o zi la alta ?" Tu cum de ai pierdut stilul acela de a ierta involuntar, spontan, cum de-ai pierdut iubirea si starea de gratie si te-ai simtit cuprinsa de ura ?

Pai sa vezi urma de lumina, ca doar nu m-oi chinui degeaba sa-ti mai descracanez norii astia fumurii care iti roiesc desupra capului. :P

Am formulat asa ca sa razi. Sper sa razi, ca m-oi trezi iar cu usa in nas. :)

Administrator spunea...

http://www.scribd.com/doc/17447032/Robert-Enright-Cum-Sa-Daruiesti-Iertarea

Nu am citit-o, dar poate te ajuta cateva idei de acolo.

Anonim spunea...

Am citit, Maria, dar te rog să nu te superi, astăzi nu prea pot vorbi despre asta. Am avut o zi teribil de grea şi chiar n-aş mai vrea să mă gândesc la toate prostiile astea...
:)
Îţi mulţumesc.
Deci tu erai persoana cu "crăcănătoarea de nori" care fâlfâia deasupra căpşorului meu?!
:)
Te-mbrăţişez, Maria.

Ştii, mă gândeam că poate am fost nerecunoscătoare faţă de Alessia şi Andrei. Ar trebui să-i rog să mă ierte pentru că m-am purtat aşa faţă de ei. Îmi pare rău că i-am supărat. Chiar n-am vrut să-i supăr, dar eu nu pot fi cum spun ei. Adică, modelul acela de a fi nu mi se potriveşte deloc şi-mi provoacă multă suferinţă fizică şi psihică. Ei au încercat să m-ajute, dar dacă eu îs bolovancă, ce să fac?! :(

Administrator spunea...

Fii cum ti-e bine tie, dar sa-ti fie bine.
Nu cred ca se supara ei asa de usor.
Eu astept sa revina.
Nu te forteaza nimeni sa vorbesti. Din punctul meu de vedere e ok daca faci in asa fel incat sa-ti fie bine. Nu am eu cine stie ce curiozitati, dar daca mi se pare ca vrei sa vorbesti, incerc sa "tin canalele deschise", poate te mai clarifici, tu cu tine insati.

Hai, o seara frumoasa si linistita ! :)

Anonim spunea...

Am înţeles. Nici nu credeam că m-ai forţa sau că ai face-o de curiozitate. Oricum, nu tu. Mi-e bine să vorbesc cu tine. Dar acum pic de epuizare. Nu vreau decât să dooooorm. Vreo 200 ani. Crezi că se poate?
:)
O seară frumoasă şi ţie!

Administrator spunea...

Atunci pica intr-un somn omenesc reconfortant si ne vedem peste 200 de ani. Adica maine. :)

Maine iti arat o trasnaie. :)

Trimiteți un comentariu

 

Copyright © Camera speciala. Template created by Volverene from Templates Block
WP by WP Themes Master | Price of Silver