The Upside of Irrationality - Dan Ariely

Tarantela




Tarantella Cefalu

Asculta mai multe audio diverse

Sunt barbat :)

Family Constellations






















Ursula Franke

Constelatiile familiale - abordarea lui Hellinger




:)













Alexandrina Hristov








Expozitie de pictura
"MES ENFANTS"
1-28 noiembrie, 2010
Opera Nationala Bucuresti
Vernisaj, 1 noiembrie, 19:00
Concert Alexandrina






Alexandrina Hristov - Printre flori

Asculta mai multe audio diverse





Alexandrina - Avionul de aur

Asculta mai multe audio diverse







Alexandrina Hristov - Femei Dietetice


Asculta mai multe audio diverse

Mariza

































"Un dans adus de navigatori din Africa secolului al XIX-lea? Sau transpunerea in muzica a tristetii celor care se aventurau departe de malurile prielnice ale Lusitaniei? Cu toate ca multi specialisti au emis serii continue de ipoteze, nimeni nu stie cu certitudine nici de unde a aparut si nici cand s-a “nascut” fado-ul portughez, singurul lucru cert fiind ca reprezinta cea mai veche forma de folk urban din lume.
Fado este un abandon al sufletului in muzica, definit in jurul ideii de saudade, despre care, portughezii sustin cu mandrie, ca nu ar avea echivalent in nici o limba a pamantului. Saudade – un zbor frant, o iluzie, o stare simultana de bine si rau, nostalgie sau pur si simplu o dragoste iremediabila pentru o himera, o sfidare a ratiunii concomintent cu o mangaiere a sufletului.
Sunetul muzicii fado este aproape inexplicabil, linia melodica parand deopotriva esoterica si barbara. Ca si cum ti-ar lasa impresia ca trebuie traita la nivelul fiecarei celule. Fado are un ritm ce se repeta recurent, dar care e diferit de fiecare data cand il asculti. Ca si cum de fiecare data ai in fata ochilor o himera distincta, intotdeauna sustinuta de o voce si doua chitare, din care una cu 12 corzi.
E mai mult decat cert faptul ca, multa vreme, Portugalia s-a identificat in lume cu sunetul aproape sfasietor al muzicii fado. Si cu versurile care, invariabil, povestesc despre moarte, destin, disperare, tristete, pierdere, tradare, iluzii, vise, trairi.
Istoric vorbind, fado a apartinut periferiei. Ca si tango-ul argentinian, s-a auzit mai intai pe strazile sarace din Lisabona si Porto, in taverne, bordeluri, frizerii sau pur si simplu pe strada. Abia cand Antonio de Oliveira Salazar a institutionalizat fado-ul, obligand fadistii (interpretii de fado) sa cante exclusiv in spatii cu destinatie specifica (in genul caminelor culturale) a ajuns si in alte medii. Atunci a fost poate momentul de apogeu al fado-ului lusitan.
Se spune ca nu oricine poate canta fado. Doar cei care au inima sfasiata de tristete, dor, tradare, doar cei care simt ruperea zborului si care nu pot sa-si inunde lumea cu uitare. Doar cei care pot sa transmita, sa exprime si sa traiasca saudade.
Unul dintre cele mai importante sisteme de referinta ale muzicii fado s-a numit Amalia Rodrigues, la moartea careia (1999), s-au declarat trei zile de doliu national. Alaturi de Amalia s-au mai distins Maria Teresa de Noronha sau Alfredo Marceneiro. Vocile prezentului sunt Misia, Mariza, Cristina Branco sau Dulce Pontes."

Sursa

Repetabila povara

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.



 

Copyright © Camera speciala. Template created by Volverene from Templates Block
WP by WP Themes Master | Price of Silver