Pastel caligrafic

“Luna stie calea ei,
Eu stiu calea dragostei”

1. Urma pe nisip

Gales, cobora peste deal
soarele auriu, parguit, al toamnei,
intr-un dulce, fermecat sfarsit
de combustie. Tu erai langa mine.
Linistit, raul isi mana apele limpezi,
incorporand migalos in lina,
necrutatoarea-i curgere,
clipele noastre.
Azvarlea amurgul peste dealuri
lancede cromolitografii de toamna,
dar se simtea, departe, venind,
printre zavoaie aprinse, despletite,
pe unda subtire, infiorata , a apelor,
corabia noptii, de fum.
Tu erai langa mine.
Adanc cercetam, nelinistitul, delicatul
hotar miscator al apei, ce scria
pe nisipul lins un stravechi
cantec al nestatorniciei
–urma pasului tau descult
se naruia incet, pierea sub ochii mei,
inecata. Era un mare seism neauzit,
pe care-l priveam incordat,
la care ma gandeam intens
cu grea, nebuneasca mahnire,
in timp ce apa, prelinsa incet,
clipocind usor printre pietre,
printre cute de huma, usor, nevazut,
inecand, risipea fragila urma unica.
O, as fi vrut s-o impiedic sa piara.
Sfasiat, strabatut de strigate,
intinzand mana copilaros
dupa goarnele grave ale padurii !
O, cum as fi vrut s-o apar, ametit
de superstitii suave, incredintat
ca pieirea ei e un semn rau,
ca tot asa ar putea sa piara
frageda urma pe care tremurul clipelor
O lasa in noi, inelul de abur luminos
Pe care toamna il scrie in jurul nostru ...

Dar chiar atunci, deodata, am simtitvrajita,
coplesitoarea rascumparare:
fragila urma de nisip
trecuse in mine
si inima mea era si ea o urma,
un mulaj de argila rosie
in care, usor, nevazut, prelinsa
printre pietre arse, printre cute de huma,
ca o nemaipomenita unda a bucuriei,
patrundeai tu.

2. Sabii vegetale

Focul ardea speriat, sovaitor – un mic
pleonasm netrebnic, in orgia de aur
crepusculara. Tu erai langa mine.
Nuiele verzi suspinau rasucindu-se
in flacari, improscand musturi amare,
spirtoase, ce miroseau a rom aprins
si a sange aprins. Tu erai langa mine.
Obisnuite minuni se-mbulzeau in jur
si arinii tineri iti ridicau in cale
fragede arcuri de triumf, pe sub care
treceai cu linistita incredere in sine,
ca o inalta emfaza a materiei ...

De sus, de pe deal, in vartejuri de praf,
alergau impietriti, pe coasta , la vale,
imense cete de porumbi arsi,
innebuniti de sete, alergau spre malul apei,
taindu-se salbatic, scrasnind,
in spade fine de nisip, scheletici, saharieni,
jefuiti de semnele barbatiei,
taindu-se fonf in sabii zdrentuite –
si , totusi, in jurul lor zaceau capete
retezate, dovleci, mii de cranii aspre,
butucanoase, desfigurate,
stropite de sange galben si rosu,
mii de cranii frumoase, lemnificate,
fericite, o, fericite capete fara ganduri ...
Tu erai langa mine.

Ne-am retras
printre arbori, prin tufele de rachita
si fugind din calea hoardei de schelete,
Ne-am ascuns, pentru mai bine
de noua veacuri, in muntii inalti
dinlauntru nostru.
Tu erai langa mine.

3. Focul, pelinul

Cand ne-am intors, focul pierea incet.
Zbura furisat peste dealuri fazanul
amurgului, speriat de linistea
prevestitoare de noapte. Cadeau
in urma lui gramezi de portocale putrede.
Tu erai langa mine. Ziua murea incet
Pe bratele noastre, pastrand
Un mare zambet de multumire.
Focul palea amurgind usor,
mai intai in ochii tai,
intr-o diafana intoarcere a culorilor,
si-n cuibarul de cenusa ramaneau calde
doar pietrele, ca niste ingrozitoare oua ale isnguratatii. Plecand,
mai vazuram noaptea asezandu-se infoiata pe cuib. Apoi
totul reintra in luna. Si-ar fi trebuit , poate,
sa-ti spun “te iubesc”,
dar nu eram in stare sa repet,
cu alte cuvinte, ceea ce, cu mari, zguduitoare strigate, spuneau
toate lucrurile din jur,
iscand peste vai un tremur dulceag,
batrane melodrame glorioase ...
Tu erai langa mine.

Raul , sub luna,
capata orgoliu metalic. N-ar fi trebuit
sa trecem pe celalalt mal.
Dar cine era in stare sa spuna NU toamnei,
sangelui, timpului, ce alergau
odata cu unda necrutatoare a raului,
cine putea sa spuna Nu noptii
ce-si legana printre dealuri corabia
lenesa de fum ? ...
Tu erai langa mine,
ceasul tau crestea nevazut,
inaltand hotarator cumpana timpului.
Eram tocmai buni de iubit,
si-a trebuit sa arunc peste apa
o tigara. Si ea s-a facut punte
subtire, leganata, pe care am trecut,
infrigurati, unul dupa altul
intai tu si intai eu … Iar omul
care taia nuiele cu secera
ne-a adus aminte de tulburatoarea
arta minune a impletitului,
lucrare omeneasca nascocita mai intai
cu degetele a doua maini de dragoste
ori desnadejde, iar apoi
cu ajutorul a doua nuiele fierbinti,
nuia-barbat si nuia-femeie, incolacite adanc
una in jurul alteia ...Si iata izma, si iata pelinul,
Si musetelul, si tufanica, arome amare,
Spirtoase, ale trupului, gura frageda fruct
De tanara toamna lehuza ...

Dincolo, nu mai era nimic.
Cea din urma
veverita pierise sub maluri,
ciufulit pui de flacara,
caci veveritele se arata numai
oamenilor buni la suflet si destul
de indragostiti.
Stinsa, tu erai langa mine. Si astfel,
Am devenit iarasi unul si altul ...

[...]

Geo Dumitrescu - "Cele mai frumoase poezii"